duminică, 18 decembrie 2016

„Totdeauna ne cunoaştem prima iubire! Niciodată pe ultima…” (Ion Ghelu Destelnica)

Alte amintiri despre Maestrul ION GHELU DESTELNICA...
de NICOLETA TOIA

"Femeia cu ochi de Rai.


Nu l-aş fi cunoscut niciodată, poate, dacă la sfârşitul liceului, tatăl meu – director de şcoală primară şi de cămin cultural într-un cătun prăpădit de pe valea Siretului – nu m-ar fi pus să încropesc o echipă de teatru cu ţăranii din sat, ca să aibă „activitate culturală” când veneau inspecţiile de la raion…

S-a întâmplat că tocmai se derula un mare festival de teatru de amatori care avea să adune pe sute de scene 11.000 de suflete – „câţi ţărani au murit în 1907!” – aşa suna sloganul, şi iată-ne cu echipa-n căruţe, mergând la faza raională, apoi – cu trenul! – la cea regională de la Bacău şi la Bucureşti – unde luam un premiu naţional pentru regie! Ceea ce avea să-mi marcheze ireversibil destinul…

Şi totul a fost posibil pentru că încă de la început ne-a văzut, ne-a selecţionat, ne-a îndrumat, ne-a ocrotit bunul, blândul, generosul Ion Ghelu Destelnica – el însuşi autorul unei piese premiate cu acel prilej, care avea să lanseze un nume sonor în teatrul românesc: regretatul Sandu Simionică.

A urmat plecarea la Bucureşti, facultatea, peregrinările prin teatrele ţării; îl întâlneam cu o plăcere constantă când veneam în vacanţe sau pur şi simplu treceam prin Bacău – din ce în ce mai rar, cu anii – la fel de bonom, la fel de tânăr şi mereu îndrăgostit de „femei cu ochii de Rai”, cum scrie undeva –  sau tropotindu-i prin suflet făpturi „încălţate-n crini şi clopote” – cum spune altundeva – dar niciodată mânios, niciodată învins, totdeauna cu acelaşi zâmbet larg pe chip – deşi, cu vârsta, parcă ghiceam în el un veşnic perdant…

Am aflat abia acum că scria şi poezie – o poezie densă, luminoasă, cochetând cu metafizica – pregătindu-şi, parcă, elegant şi cultivat, trecerea în lumea de dincolo…"


Nicoleta Toia – Cuvânt înainte, volumul „Ion Ghelu Destelnica: Simfonie pe nisip sau Bocet pentru moartea planetei” (Princeps Edit, 2002, ISBN: 973-85706-6-2)

Cerb alb

                                                           Doamnei mele, Silvia Ghelu

de Ion Ghelu Destelnica


"Mult am prea iubit

prea fugare linii…

mîna mi-a orbit,

pipăind, lung, crinii.

  
Dragostea ne pierde

dincolo de timp;

iarba, – soare verde

peste anotimp.

  
Plînge carnea, plînge…

Ţipă lung, din vis,

pe-un apus de sînge,

un păun ucis.

  
Doina nu mai suie

păsări şi octave;

mi-au bătut în cuie

aripe bolnave.



Tîmpla-mi cade-n seară,

grea, peste trecut…
  


Fetele-mi coboară

fluierul în lut.



…Înfrunzeşte lemnul

ultimul suspin;

tu încearcă-mi sternul

cu trei lănci de crin!


Urcă-n mine, poate

noaptea nefiinţei…

inutil să-mi scoţi

cuiele, cu dinţii.


Zeii mei flămînzi

mă pîndesc de-aproape;

poţi să mă ascunzi,

dragoste, sub pleoape?


Fug… prin moartea mea

ultimele ciute.

Un cerb alb îţi bea

lacrimile mute."

Sursa: 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu