Alte amintiri despre Maestrul ION GHELU DESTELNICA...
de NICOLETA TOIA
"Femeia cu ochi de Rai.
Nu l-aş fi cunoscut niciodată, poate, dacă la sfârşitul
liceului, tatăl meu – director de şcoală primară şi de cămin cultural într-un
cătun prăpădit de pe valea Siretului – nu m-ar fi pus să încropesc o echipă de
teatru cu ţăranii din sat, ca să aibă „activitate culturală” când veneau
inspecţiile de la raion…
S-a întâmplat că tocmai se derula un mare festival de teatru
de amatori care avea să adune pe sute de scene 11.000 de suflete – „câţi ţărani
au murit în 1907!” – aşa suna sloganul, şi iată-ne cu echipa-n căruţe, mergând
la faza raională, apoi – cu trenul! – la cea regională de la Bacău şi la Bucureşti – unde luam un premiu
naţional pentru regie! Ceea ce avea să-mi marcheze ireversibil destinul…
Şi totul a fost posibil pentru că încă de la început ne-a
văzut, ne-a selecţionat, ne-a îndrumat, ne-a ocrotit bunul, blândul, generosul
Ion Ghelu Destelnica – el însuşi autorul unei piese premiate cu acel prilej,
care avea să lanseze un nume sonor în teatrul românesc: regretatul Sandu
Simionică.
A urmat plecarea la Bucureşti, facultatea, peregrinările
prin teatrele ţării; îl întâlneam cu o plăcere constantă când veneam în vacanţe
sau pur şi simplu treceam prin Bacău – din ce în ce mai rar, cu anii – la fel
de bonom, la fel de tânăr şi mereu îndrăgostit de „femei cu ochii de Rai”, cum
scrie undeva – sau tropotindu-i prin
suflet făpturi „încălţate-n crini şi clopote” – cum spune altundeva – dar
niciodată mânios, niciodată învins, totdeauna cu acelaşi zâmbet larg pe chip –
deşi, cu vârsta, parcă ghiceam în el un veşnic perdant…
Am aflat abia acum că scria şi poezie – o poezie densă,
luminoasă, cochetând cu metafizica – pregătindu-şi, parcă, elegant şi cultivat,
trecerea în lumea de dincolo…"
Nicoleta Toia – Cuvânt înainte, volumul „Ion Ghelu
Destelnica: Simfonie pe nisip sau Bocet pentru moartea planetei” (Princeps
Edit, 2002, ISBN: 973-85706-6-2)
Cerb alb
Doamnei mele,
Silvia Ghelu
de Ion Ghelu Destelnica
"Mult am prea
iubit
prea fugare
linii…
mîna mi-a orbit,
pipăind, lung,
crinii.
Dragostea ne pierde
dincolo de
timp;
iarba, –
soare verde
peste anotimp.
Plînge carnea,
plînge…
Ţipă lung, din
vis,
pe-un apus de
sînge,
un păun ucis.
Doina nu mai suie
păsări şi octave;
mi-au bătut în
cuie
aripe bolnave.
Tîmpla-mi cade-n
seară,
grea, peste
trecut…
Fetele-mi coboară
fluierul în lut.
…Înfrunzeşte
lemnul
ultimul suspin;
tu încearcă-mi
sternul
cu trei lănci de
crin!
Urcă-n mine,
poate
noaptea
nefiinţei…
inutil să-mi
scoţi
cuiele, cu
dinţii.
Zeii mei flămînzi
mă pîndesc
de-aproape;
poţi să mă
ascunzi,
dragoste, sub
pleoape?
Fug… prin moartea
mea
ultimele ciute.
Un cerb alb îţi
bea
lacrimile mute."
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu